Dacă înainte era aglomerație, iar străzile universului ei erau călcate de mii de pași zgomotoși, erau traversate de zeci de firicele de gânduri ciudate sau poate că într-o intersecție mare stătea un câine șchiop care urla și lătra, de data aceasta nu este nimic. De data aceasta, universul era gol.
Toate aceste sunete își luaseră concediu. Poate că de multă vreme, dar ea acum a observat. Sau poate că acum și-a dat voie să observe. Sau acum a avut timp.
Acum a deschis ochii și a văzut nimic. Un nimic născut din kilometri întregi de liniște străină. Nu cunoștea această liniște și a decis să o exploreze. S-a încălțat, de teamă să nu aibă tălpile tăiate de pietricele ascuțite. Dar de unde pietricele în nimic? De unde ar fi știut ea că în nimic exista ceva? Doar dacă nu cumva acest nimic era născut și construit, cu fiecare pas, chiar de ea.
Pe măsură ce mergea în nimicul liniștii se înălțau, în dreapta și în stânga ei, pereți groși de sticlă mată. Prin care și-ar fi dorit să vadă, dar tot ce putea întrezări erau doar niște dungi firave de lumină galbenă și bolnăvicioasă.
Însă pereții rămâneau în picioare doar acolo unde călca. Pe măsură ce înainta în nimic, construcția din urma ei se dărâma, pereții de sticlă mată se spărgeau și o lumină puternică și vie exploda din toate părțile.
Așa că a făcut un pas înapoi să poată vedea. Însă pereții s-au construit din nou, lumina vie a dispărut și pereții de sticlă s-au mătuit la loc.
Există un punct în care întunericul și nimicul se sfârșesc și apare vreo lumină?
A continuat să meargă și să tânjească la lumina ce o lăsa în urmă, însă nu și-a mai aruncat ochii spre ea. Privea înainte cum reușește să construiască pereții din nimic într-un nimic liniștit care se întindea pe kilometri întregi.
La un moment dat, pe pereții înalți apăreau săgeți. „Mergi înainte”.
„Unde înainte? Există vreo destinație? Există un punct în care întunericul și nimicul se sfârșesc și apare vreo lumină?”
Așa că a întrebat cu voce tare, însă din gura ei nu ieșeau sunete. Gândurile ei se auzeau doar în porțiunile cu lumină. În locurile în care construia pereți nu se auzea nimic. Sau poate că asta trebuia să se audă: nimicul.
Poate că nimicul era construit de ea. Poate că nimicul era proiectul ei de viitor, pe care îl concepea cu fiecare pas în întuneric. Și ce era de făcut? Dacă se oprea și se uita în urmă sau făcea un pas înapoi, lumina dispărea și era din nou închisă între pereții mați.
Doar că atunci când făcea un pas înapoi era pentru că își dorea să vadă lumină. Un lucru la care nu s-ar fi gândit pe direcția înainte.
„Oare dacă mă gândesc că vreau să văd lumină și mergând înainte, pereții de mați se vor sparge și întunericul va dispărea?”
Încă nu a aflat. Pentru că deja era obișnuită cu nimicul din întuneric sau cu întunericul din nimic. Așa că îi era treamă să gândească lumina și pe direcția înainte. Dacă ar fi stricat tot ce cunoștea deja?
