Cum m-am transformat din hater în iubire. O poveste nu foarte lungă

Înainte de a începe să scriu acest articol, vreau să precizez că nu mă simt 100% confortabil când scriu despre mine, însă consider că unele povești trebuie să fie spuse.

Doar în așa fel, cred eu, putem schimba ceva… atât cât putem să o facem. Oamenii au nevoie de oameni – aceasta este teoria sau motto-ul meu de câteva luni încoace.

Și acum, hai să vedem cum am ajuns eu să fiu împăciuitorul de serviciu 🙂 Și o spun cu drag, în niciun caz în sens peiorativ.

Hate-ul la vârste fragede

Trebuie să recunosc că atunci când eram mică nu eram cea mai blândă compoziție a mea. Desigur, când ești mic habar nu ai cine ești, ce vrei, ce îți place sau cum vrei să te construiești.

Câteodată se întâmplă să ajungi și la vârste de peste 25 de ani și să nu te cunoști, dar este ok atâta vreme cât îți dorești să faci asta și începi un proces amplu de călătorie a ta în tine. Este ok să vrei să te cunoști la orice vârstă. Pentru că oamenii se schimbă și nu vom fi niciodată cel de ieri sau de acum 2 minute. 

Așadar, prin generală eram cumva definiția hate-ului. Uneori gratuit, iar de cele mai multe ori foloseam hate-ul ca metodă de apărare. Sau, așa cum am învățat la psiholog, metodă de coping.

Apoi a început să-mi placă să fiu cea care găsește nodul din papură. Pe la vârsta de 12 ani am început să scriu. Într-un caiet A4 dictando. Ori de câte ori simțeam nevoia să fac asta.

Mă uitam la oameni și îi analizam. Mi se părea pe atunci că încerc să găsesc frumosul din oameni, însă la 12 – 14 ani nici nu ai habar ce înseamnă frumos sau urât. Sau poate că unii copii știu… eu nu știam.

Dar în niciun caz nu căutam frumosul în ei, ci urâtul și scriam despre urât așa cum îmi convenea mie.

Mai târziu, în liceu, am constatat că era mișto să fii hater. Nu eram eu badass girl, dar nici nu scoteai vreun zâmbet de la mine despre ceva. Însă cel mai important, atunci am descoperit că sunt hater față de mine. Tot timpul mi se părea că lucrurile pot fi mai bune, că nu e suficient nici măcar atât cât făceam.

S-a terminat și liceul, iată-mă la facultate. La UNATC. Într-o lume care îmi era complet necunoscută. Cu oameni noi, cu prieteni noi, cu colegi noi. Acolo am văzut oameni care își doreau și nu aveau, oameni care aveau, dar nu-și mai doreau nimic altceva, oameni care sunt frumoși la suflet, dar cu adevărat nu ai fi dat doi bani pe ei din exterior (înfățișare).

Abia acolo a început, sau cel puțin cred, tranziția mea de la hate la iubire. Abia atunci am înțeles că în spatele unor oameni care primesc hate zilnic pentru că nu se aliniază normelor societății (pentru că nu vor sau pentru că nu au posibilitatea, încă) se află oameni frumoși și dedicați, oameni cu suflet colorat și o minte strălucitoare.

Însă hate-ul față de mine creștea pe zi ce trecea.

Am învățat să iubesc oamenii, dar mai puțin pe mine. Ceea ce era total greșit.

Ca să iubești oamenii, ca să le oferi un zâmbet chiar dacă nu l-au cerut, ca să îi îmbrățișezi cald chiar și pe cei care probabil ți-au dat hate, ai nevoie să te iubești mai întâi pe tine.

Cu eforturi susținute am ajuns ca acum să iubesc oamenii cu adevărat pentru că mă iubesc pe mine.

Cum îi iubesc și pe cei care uneori nu merită

Acum pot spune că atunci când văd un om care se poartă greșit, încerc să caut de ce ar avea asemenea comportament. Ce îl determină să acționeze așa?

Încerc să mă pun în pielea lui și să văd dacă eu, într-un asemenea moment, aș reacționa diferit.

Îmi pun întrebări despre mine: sunt eu perfectă? Ar trebui să cer unui om să fie perfect și dacă nu este, ar trebui să împroșc cu hate? Nu.

Apoi mă gândesc la ce mi-ar plăcea mie să primesc: hate sau zâmbet? Răceală sau căldură? Ură sau iubire?

Aș vrea ca, într-un moment dificil, cel de lângă mine, oricine ar fi el, să empatizeze cu mine sau să mă întâmpine cu răceală?

Aș vrea ca atunci când greșesc să primesc hate sau să mi se explice calm?

Aș vrea ca într-o zi mai proastă să mă răzbun pe tot ce-mi intră în cale sau să feresc oamenii de gândurile mele? Ce vină au ei?

Desigur, sunt mai multe tipuri de hate, căci ura asta este pluridimensională. Și nu am să le dezbat pe toate câte le-am simțit, poate practicat și oferit oamenilor din jurul meu. Însă au fost.

De ce?

Pentru că nu m-am iubit pe mine.

Cum m-am transformat din hater în iubire

Am început să mă descopăr, să-mi pun întrebări și să mă iubesc pe mine. Nu am reușit singură. M-a ajutat terapia, m-au ajutat cei dragi și, nu în ultimul rând, m-am ajutat eu.

Am început să mă iubesc și în zilele proaste, dar și în zilele bune. Am început să mă iubesc și cu machiaj și fără. Am început să mă iubesc cu tot pachetul.

Am început să nu mă mai vreau perfectă și mi-am dat seama că nu există perfecțiune. Am început să nu-mi mai doresc idei, ci să încerc să materializez gânduri atât cât pot. Am început să mă iert și să-mi dau voie ca uneori să fiu superficială.

Însă cheia a fost că am început să mă iubesc.

Încearcă și tu să te iubești. Ies lucruri minunate 🙂