De aproape două luni, viața noastră se derulează cu încetinitorul. Cu siguranță timpul se scurge la fel ca înainte, însă așteptarea și incertitudinea alterează dimensiunea în care trăim. Într-o singură zi viața ni s-a schimbat. Precum un scenariu cu un plot twist într-o zi de primăvară. De atunci, de la începutul pandemiei, trăim viața în balcon. Și ne este dor de ceea ce aveam înainte.
Viața în balcon în vreme de pandemie
Balconul meu este mic, dar de ajuns cât să cuprindă planurile de viitor pe care și le armonizează două suflete. Suficient pentru a asculta neliniști sau temeri. Destul de cuprinzător pentru a găzdui sesiuni de citit, de pictat sau de scris.
Câteodată balconul meu este plin de gânduri. Câteodată mă primește doar pentru a mă lăsa să fotografiez copacul din dreptul apartamentului. Și uneori mă lasă să-mi sprijin coatele pe rama ferestrei pentru a-mi derula filmul amintirilor de dinainte de pandemie.
Însă de multe ori îmi dă voie doar să mă uit în gol, să ascult cântul primăverii. Să cuprind cu privirea, atât cât pot, peisajul care se schimbă în fiecare zi.
Ție ce îți lipsește din vechea viață?
Mie îmi este dor de primăvară. Este drept că anul acesta primăvara mi-a fost smulsă de sub ochi, dar nu și din suflet. 2020 a fost anul în care nu am petrecut cu privirea evoluția naturii. Și îmi este dor să merg pe străduțe pentru a observa cum se schimbă florile în frunze, iar apoi să plesnească fructele pe ram.
Îmi este dor să simt ploaia în păr sau sub tălpi. Dușul rece de primăvară care curge neoprit. Stropii mari și viteji care își croiesc drum către noi. Pentru tine ce înseamnă ploaia? Pentru mine înseamnă o poezie pe care o pot înțelege doar dacă am mai scris și eu versurile ei. Și mai înseamnă curățenie absolută și liniște.
Te-ai jucat vreodată în ploaie? Eu da. Mi-am permis să nu mă gândesc la răceală, ci doar să alerg sub stropi și să sar în bălți de parcă aș fi avut trei ani și abia atunci descopeream frumusețea unei ploi de primăvară.
Din vechea viață îmi mai lipsesc weekend-urile în care porneam către ai mei și către ai lui. Bucuria revederii și plăcerea cu care îi priveam pe ai mei încântându-se de caserola cu amandine pline de sirop pe care le-o aduceam drept „cadou de bun venit”.
Desigur, și ei ar putea să-și cumpere singuri, însă cred că s-a semnat un acord tacit prin care amandinele ajung în casa alor mei doar din partea noastră. Acele amandine cu gust de cofetărie din vremuri de mult apuse.
Bucuria cu care pășesc pe aleea plină de flori de la el de acasă. Liniștea dintre brazi și aerul rece de pădure. Roșiile din grădină culese în coșuri împletite și liniștea unui weekend departe de agitația Bucureștiului.
Din vechea viață îmi este dor de serile petrecute afară, în parc. Plimbările lungi în diferite zone ale Bucureștiului. Colecția mea de străzi și clădiri, trăiri și gânduri de pe străzile capitalei. Jocul de-a „Descoperă frumosul din București”.
Îmi lipsește să analizez oamenii și să-mi scriu în minte povești despre ei. Îmi este dor să descopăr colțuri de București unde se vând cărți înșirate pe trotuar sau să descopăr anticariate. Îmi este dor de poveștile aflate în acest oraș.
Îmi este dor de lucrurile mici care înainte îmi păreau că mi se cuvin.
Pe final de articol am să las o poză cu tatăl meu, de anul trecut. 20 mai 2019. Weekendul în care mâncam amândoi înghețată de ciocolată dintr-o cutie, având bucuria unor copii care se bucură de răsfățul dulce.