În urmă cu exact 6 ani, în timp ce stăteam pe o bancă în parc gândindu-mă la una sau alta, a apărut lângă mine un cățeluș de culoare neagră. Nu era nici pui, dar nici un dulău în toată firea. De dimensiuni medii, cu blana complet neagră și lucioasă – semn că era îngrijit – cu ochii de un negru satanic, cu labele groase – semn că se pregătea să crească mare și puternic – și cu coada ridicată – semn că mă cunoștea. Doar că eu nu îl cunoșteam pe el. Se plimba pe lângă picioarele mele, doar că eu nu aveam ce să-i dau de mâncare. L-am ignorat, trebuie să recunosc, m-am ridicat și am plecat cu gândurile mele. Iar el a mers după mine.
S-a strecurat pe ușa apartamentului meu și a intrat în casă. Fără să-l văd. Într-o zi, când stăteam pe canapea gândindu-mă la una sau la alta, a apărut lângă mine. De data asta mai mare, mai sănătos, cu aceeași blană neagră și lucioasă. M-am speriat pentru că nu înțelegeam cum de a fost cu mine atâta vreme și… cine l-a hrănit? Era mare, era sănătos, era mai puternic.
Așa că am început să-mi pun întrebări despre el și pe măsură ce mă întrebam și mă uitam în ochii lui vedeam cum irisul i se colorează în verde. Cu fiecare întrebare pe care mi-o adresam mie despre existența lui, labele se subțiau și blana i se mătuia. Fiecare întrebare îl făcea din ce în ce mai șters.
Trebuie să recunosc că nici nu îmi era teamă de el, dar nici nu-mi făcea plăcere să-l știu în preajma mea. Însă am observat că îi cădeau firele de păr, fir cu fir, cu fiecare curiozitate pe care o aveam în ceea ce-l privea.
Ani la rând m-am întrebat despre el și ani la rând am văzut cum devine din ce în ce mai pricăjit, iar când am crezut că este pe moarte ceva îl ținea în viață. Nu-mi plăcea deloc că venea lângă mine când îmi era lumea mai dragă și-mi strica toate planurile și toate gândurile.
Așa că am început să caut soluții despre cum să-l îndepărtez de tot. Nu îmi părea genul de animal de casă pe care să vreau să-l am mereu cu mine, dar nu pleca de lângă mine. Când în sfârșit am aflat de unde vine, ce rasă este, cu ce se hrănește și de ce stă pe lângă mine am observat că și-ar fi dat ultima suflare, dar era legat de piciorul meu cu un lanț de frici. Așa că, pentru binele meu și pentru binele lui, am încercat să tai lanțul cu ce știam că poți tăia fricile. Însă nu am reușit din prima încercare și am mai avut nevoie de câțiva ani.
Când am reușit să tai lanțul de tot, am aflat că nu va pleca niciodată și că trebuie să învăț să trăiesc cu mortăciunea lângă mine. În fiecare zi. La fiecare pas.
Am observat că nu moare, dar rămâne ghemuit undeva într-o stare de somnolență bolnăvicioasă. Și că tot ce pot să fac este să vorbesc cu el de fiecare dată când simte pe buze hrană. Am încercat să nu-l mai hrănesc, dar uneori – oricât de mult m-aș strădui – tot îmi scapă câteva gânduri, iar unele dintre ele fug repede, cu picioarele lor mici și păroase, către câinele negru aproape mort. Se cațără pe labele lui firave, îi deschid gura și se lasă alunecând spre stomacul lui ca el să se poată hrăni. Și atunci el deschide ochii și se târâie, aproape mort, lângă mine.
Doar că acum, îmi dau seama când vine pentru că îi simt mirosul de hoit. Știu cum să-i vorbesc ca să-l adorm la loc. M-am obișnuit oricum și cu mirosul insuportabil și cu ochii lui verzi și șterși. A devenit prietenul meu cel mai bun, oarecum, care uneori se târâie pe lângă mine cât e ziua de lungă și așteaptă să-i picur pe bot câte un gând.
Și mă străduiesc să nu mai pierd gânduri, dar uneori cedez și-mi mai scapă câte unul. Anestezia lui totală e scrisul. Îi place să scriu despre el și îl chinuie în același timp. Se simte vulnerabil și scos în lume în starea de degradare în care se află, se simte privit din toate părțile și apoi se face mic și se retrage în cușca lui. Așa că atunci atunci când văd că nu scap de el cu niciun chip, mai scriu despre el.
Sursa foto: AI generated photo – imagine.art
