A treia lună a anului sau, cum ar spune unii, luna care vestește primăvara. În 2020, primăvara nu mai arată și nu se mai simte la fel. Diferența dintre 2019 și 2020 este strigătoare la cer. Aproape dramatică. În 2019, acum, pe 26 martie, căldura nu mai susurea în calorifere ca în serile de decembrie, iar străzile aveau parfum de flori de copaci.
26 martie 2020 aduce cu el vijelie, fulguială și miros îmbâcsit de arsură. Sofia se uită pe fereastră în miezul nopții. Nu-și dă seama dacă arsura îi intră pe nări sau îi iese din suflet. Este încă incert. Cert este că e beznă.
Peste tot. Peste totul care o înconjoară. Doar felinarele de pe stradă pâlpâie timid, iar ochii îi sticlesc în căutarea a ceva. Un ceva pe care nu știe să-l definească, dar știe cum se simte.
Ca un sac de ciment pe care îl poartă zilnic cu ea, iar câteodată îl pierde pe drum și trebuie să-l ridice.
Închide fereastra, trage aer în piept și se așează în patul gol, cu așternut schimbat în urmă cu câteva ore. O lenjerie groasă, cu miros de dulap vechi, scârțâitor. Scârțâie și patul odată cu așezarea ei, iar vântul mai trântește o fereastră din vecini. Închide ochii.
Atunci când închide ochii se deschide parcă o altă lume. Creierul se transportă într-o dimensiune colorată și zgomotoasă. La început se simte miros de vată pe băț. Vată de zahăr adunată dintr-o oală fierbinte, pe un băț de lemn care pocnește din când în când.
Apoi, vata de zahăr se transformă într-un fum gros care miroase a ars. Zgomotul se transformă într-o agitație continuă, ca într-un soi de intersecție aglomerată, unde oamenii aleargă dintr-o parte în alta a trecerii de pietoni, iar mașinile nu se opresc din claxonat.
Mirosul de ars se transformă în miros de beznă. Ceva stătut care apasă în moalele capului și care trage de pleoapele obosite. Culorile se schimbă și ele într-un gri cenușiu care, din când în când, lucește.
Apoi deschide ochii. Aceeași cameră goală, același pat gol și aceeași lenjerie cu miros de dulap vechi. Ferestrele din vecini se zbat în ghearele vântului, iar zgomotul din mintea ei nu se oprește.
Se ridică din pat cu o durere de spate care parcă îi taie carnea în două. Își aruncă pe ea un cearceaf alb și merge în sufragerie fără să aprindă lumina. În spatele ei se aud câțiva pași repezi care se opresc odată cu ea în mijlocul sufrageriei.
Scoate din dulap un tren plin de praf. Pașii din spatele ei se plimbă alene în jurul său. Sofia învârte cheia trenului plin de praf și acesta începe să scoată un sunet prelung de uitare.
Pașii din jurul ei se opresc și încep să toarcă. Sofia se apleacă, mângâie motanul negru cu ochii verzi și îi întinde un fulg cu care să se joace. Azi nu are chef de pisică. Azi nu are chef de somn. Azi vrea să asculte sunetul prelung al trenului plin de praf.
Sunetul de oprește, iar Sofia mai învârte cheia o dată. Și încă o dată, până se face liniște în mintea sa, iar ochii i se închid.
Adoarme pe covorul din sufragerie, învelită în cearceaful alb, cu sunetul de tren și susurul caloriferelor care pompează căldură la final de martie.
E un martie în beznă. Un martie îmbâcsit pe care doar l-a simțit până acum, dar nu l-a văzut în jurul său. Acum este pretutindeni.
Sofia adoarme pe covorul din sufragerie. Învelită în cearceaful alb, cu sunetul de tren și susurul caloriferelor care pompează căldură la final de martie. Însă undeva în miezul ei de om este un întreg univers, dezvelit și gol, agitat de claxoane, fără căldură… iar timpul pare că s-a oprit în loc.