Bună, numele meu este Carmen și am o mulțime de frici

De multă vreme încerc să scriu despre frică, dar nu reușesc să duc până la capăt niciun articol. Abia azi cred că voi finaliza povestea fricii, însă cu o oarecare teamă într-un colț al minții.

Nu am să dau sfaturi, nici nu am să predic rețeta unei vieți sănătoase din punct de vedere psihologic pentru că eu nu am găsit-o și cred că mai am nevoie de timp până voi ajunge măcar la linia de mijloc.

Voi vorbi doar despre fricile mele, adunate de-a lungul timpului și despre modul în care le-am soluționat.

Îmi este frică să scriu acest articol pentru că unii veți crede că dau sfaturi, însă, vreau să subliniez că nu fac asta. Vreau să povestesc despre fricile mele.

Bună, numele meu este Carmen și am o mulțime de frici

Cred că așa ar trebui să înceapă o discuție sinceră cu noi. În oglindă. Eu așa am făcut pentru a verbaliza lucrurile care mă fac să simt frică.

Mi-am propus un dialog cu mine. Așa că m-am ridicat din pat în mijlocul nopții, am mers în camera unde am un dressing mare cu oglinzi, m-am așezat în fața unei uși cu oglindă, în poziția lotus, am tras aer în piept cu ochii închiși, am deschis ochii și preț de câteva secunde am tăcut uitându-mă în oglindă.

Vedeam un om fără somn, puțin încruntat, vulnerabil și chiar cu teamă de a vorbi despre fricile lui. Așa că mi-am zâmbit și mi-am spus Bună, numele meu este Carmen și am o mulțime de frici.

M-am relaxat și am continuat să vorbesc cu mine, despre fricile mele. Mi-am făcut din mine cea mai bună prietenă, atunci, în momentul acela.

Teama de a greș

Teama de a da greș este una din fricile cu care trăiesc în fiecare zi. O am încă din liceu, atunci când îmi era frică să răspund la ore pentru că poate spun ceva greșit și colegii vor râde de mine sau mă vor considera proastă.

Îmi era teamă să greșesc și mai târziu, în facultate, însă părea că mă construiesc un om mai echilibrat. Mai târziu, la job, mi-am dat seama că teama de a da greș este încă alături de mine. Nu mă părăsise.

Teama de a da greș s-a acutizat în timpul unuia dintre joburi, primul loc în care orice aș fi făcut nu era bine pentru că nu coincidea cu modul de gândire al interlocutorului.

Aici s-a declanșat și depresia mea, însă aceasta este o poveste pe care o las pe altă dată. Acum vorbim doar despre frici.

Mai târziu, teama de a da greș mă ținea în loc de la a-mi face taskurile la job. O altă întâmplare nefericită a fost să întâlnesc de-a lungul experienței mele de muncă și oameni care pur și simplu mi-au spus că nu mă pricep la lucrul pe care îl făceam foarte bine: scrisul.

Atunci mi se părea extraordinar, credeam că s-a terminat lumea, că persoana respectivă are dreptate… Ce mă fac? Nu sunt bună de nimic.

Acum, după 9 luni de terapie, îmi dau seama că ceea ce scriam acolo era ceva foarte simplu, iar indicațiile nu ar fi trebuit să mă afecteze… Însă eu le ascultam pentru că eram prea ocupată să-mi fie frică.

Am învățat, în timp, să nu-mi mai fie frică la job. Și încă lucrez la acest aspect. Să nu-mi mai fie frică de a greș și să-mi asum orice eroare, chiar dacă din ea rezultă o concediere.

Nu am avut până acum parte de concediere și, ca orice om, îmi doresc să nu am. Însă acum știu că sunt capabilă să trec peste un asemenea moment… cu mai puțină teamă sau sentiment de dezamăgire.

Însă teama de a da greș nu s-a derulat doar în relație cu școala sau jobul, ci și în relația cu iubitul meu.

Adesea simțeam că un pas diferit față de ceea ce spune societatea că ar trebui să facă o iubită bună este un pas greșit.

O mâncare mai fără gust era ceva greșit grav pentru mine. Am uitat să pun ceva pe lista de cumpărături, era greșit. Nu a fost gata mâncarea la timp, am greșit.

Așa că începeam să mă blochez de fiecare dată când voiam să fac un lucru simplu, care în mod normal ar aduce bucurie în relație și poate și motiv de fun. Ei bine, pentru mine toate aceste lucruri simple erau încărcate de tensiune.

Cum am rezolvat? Cu ajutorul iubitului meu, înainte de toate. Care mi-a spus, în nenumărate rânduri, că societatea nu face parte din relația noastră, că factorii externi nu sunt cu noi în casă, că greșelile pe care eu le transform în catastrofe nici măcar nu sunt greșeli sau motive de teamă.

Însă teama a rămas, așa că am mers la terapie. Acum, după 9 luni, sunt relaxată, degajată, relația mea funcționează frumos și orice lucru care înainte mă făcea să mă tem, acum este motiv de fun.

Teama de a dezamăgi

Cu teama de a dezamăgi am pornit încă de mică. Știam că trebuie să iau note foarte bune, iar orice notă mică îmi părea că mă face să par o dezamăgire în fața părinților mei.

Mai târziu, la job, simțeam că dezamgesc dacă nu ofer 100% din mine și încă ceva în plus, chiar și în momentele în care nu mai puteam să ofer pentru că nu mai existau resurse, instalându-se oboseala sau burnout-ul (alt subiect despre care am să povestesc într-un alt articol).

În relație, simțeam că dezamăgesc constant.

Cum am rezolvat? Cu terapie. Am învățat că este chiar ok ca uneori să mă dezamăgesc și pe mine. Am descoperit despre mine că nu sunt un robot construit să funcționeze 100% perfect și la orice oră. Wow, nu?! Am descoperit că sunt om și că oamenii mai greșesc. Și oamenii mai și dezamăgesc. Și este perfect normal.

Teama de abandon

Teama de abandon s-a reflectat asupra relației mele cu prietenii, asupra relației mele cu părinții, asupra relației cu iubitul meu.

Și s-a combinat cumva cu toate fricile de mai sus.

Dacă voi greși, atunci voi dezamăgi, apoi oamenii vor renunța la mine.

Să vă dau un exemplu chiar din relația cu iubitul meu: dacă nu voi face mâncarea asta așa cum scrie la rețetă, voi greși și voi dezamăgi. Va spune despre mine că nu gătesc cum trebuie și mă va părăsi.

De unde vine asta cu gătitul cum trebuie și părăsitul? Din exterior, din societate. Factorul extern îmi altera viziunea asupra realității mele.

Un alt exemplu: dacă nu arăt precum fetele acelea din revistă, înseamnă că am greșit undeva, prin urmare voi dezamăgi așteptările iubitului meu, astfel voi fi părăsită.

Aceștia erau alți factori externi care îmi alterau realitatea și nu mă făceau să văd ce vrea iubitul meu. Iată ce-și dorea și ce își dorește: o femeie rațională, normală, reală, care are grijă de ea și care să fie așa cum vrea ea să fie, care să-și trăiască viața, care să nu se agațe de prezența unui bărbat, care să fie independentă, care să gândească, să se iubească și să fie capabilă să poarte o conversație reală.

Eram eu așa? Da. Ce mă făcea să cred că sunt altfel? Frica.

Ei bine, după mai mulți ani (6 mai exact, în care mi-am cunoscut iubitul și mai bine) și după ajutorul psihologului, am revenit pe calea cea bună. Desigur, mai sunt lucruri de îmbunătățit și rezolvat, dar direcția este sănătoasă acum.

Un alt exemplu poate fi din viața profesională: dacă nu fac taskul acesta așa cum și-ar dori echipa mea, cu siguranță voi greși și le voi dezamăgi așteptările, prin urmare mă vor da afară.

Am înțeles între timp că am propriul mod de lucru, că viziunea mea este diferită față de viziunea celorlalți, că pot face un lucru bun fără teamă, că nu voi gândi niciodată 100% precum oamenii din jurul meu și asta este un lcuru bun. Nu suntem niște oameni xerox.

Eu una nu-mi doresc asta. Însă am ajuns la această concluzie după multă muncă cu mine – și încă mai este nevoie.

Teama de abandon s-a simțit chiar și în relația cu părinții mei: dacă viața mea nu este așa cum vor ei, nu urmează cursul pe care și l-ar dori ei, atunci clar înseamnă că greșesc, îi voi dezamăgi și nu vor mai dori să fiu copilul lor.

Am realizat între timp că eu sunt eu și viața mea ține de mine, de principiile și valorile mele, de lucrurile care îmi plac mie, nu părinților mei. Eu sunt un om diferit de părinții mei și este bine să fie așa. Altfel, ar fi însemnat că ai mei au crescut o copie, nu un om rațional care să se autoconstruiască după nevoile lui.

Ce-și doresc părinții mei? Să fiu fericită. De unde această imagine greșită? Din teamă.

Teama de necunoscut

Teama de necunoscut le îmbină pe cele de mai sus. Și s-a întâmplat în relația cu noul meu job, din prezent. Înainte de prima zi de job mi-au apărut în minte următoarele întrebări:

• Dacă oamenii mă vor percepe greșit pentru că sunt tăcută la început, până cunosc mediul?
• Dacă oamenii nu au același stil de lucru ca mine și vor crede că greșesc?
• Dacă nu voi prinde informațiile rapid?
• Dar dacă nu voi face față?

Și acestea sunt doar câteva dintre întrebări. După trei săptămâni am trecut cu bine peste ele și aprofundez lucrurile pe care le am de făcut, iar pe cele noi le privesc drept provocări ce îmi vor face plăcere. Și le voi face față cu brio, cu îndemânare și calm.

Teama de mine

În final am lăsat această teamă. Și ea le include pe cele de mai sus. Pentru că fac parte din mine și mă construiesc.

Teama de mine este cumva generată de faptul că încă nu mă cunosc foarte bine. Însă pentru asta am o soluție, iar cred că răspunsul meu în fața mea, în oglindă, după perioada asta de terapie, ar fi următorul: eu sunt un om nou în fiecare zi, iar lucrurile pe care le descopăr despre mine vor răsări zilnic.

Eu trebuie să mă îmbrățișez așa cum sunt, să mă iubesc pentru ceea ce sunt și să descopăr cu plăcere provocările pe care evoluția mea mi le va aduce în cale.

Un om cu frici este un om sănătos?

Eu pot spune că da, atâta vreme cât fricile nu se transformă într-un imens morman de groază. Atâta timp cât prindem fricile de picioare încă de când le-am simțit și purtăm o discuție cu ele.

Dacă nu am simți frică sau teamă, am fi niște pietre care se rostogolesc în neștire pe drumul vieții noastre. Puțină frică este normală, însă frica nerezolvată, necomunicată, pentru care nu găsim soluții, aceasta se poate transforma în urme care rămân scrijelite în suflet și în minte.

Eu am lăsat multă vreme aceste frici să se adune și să lase urme. Însă cu ajutorul meu, înainte de toate, cu ajutorul psihologului, cu ajutorul celor dragi din jurul meu, care m-au ajutat să trec peste frici, am ajuns acum să pot scrie despre ele fără teamă.

Am ajuns să le pot identifica, să le controlez, să le arăt că sunt stăpână pe ceea ce simt și să negociem 🙂 Nu știam că poți negocia cu fricile, însă am învățat la psiholog. Și asta fac acum cu fricile mele. Înțeleg că au și ele nevoie să se dea în spectacol în viața mea, dar le-am învățat că și eu am nevoie uneori să trăiesc fără ele. Așa că acum am o relație cât de cât bună cu temerile mele.

Un singur sfat pe final

Probabil acesta este singurul meu sfat din acest articol, sfat pe bune: vă îndemn că cereți ajutor dacă simțiți că aveți nevoie. A merge la psiholog nu este rușinos.

Așa cum mergeți la controlul anual de rutină, cam așa și cu mintea și sufletul vostru: au și ele nevoie de un control de rutină.

Așa cum identificați că aveți nevoie de tratament pentru eu știu ce problemă, mai mică sau mai mare, așa și cu mintea și sufletul vostru: au și ele nevoie de tratament.

Pe mine terapia m-a schimbat în bine și m-a adus mai aproape de mine. Până acum, am învățat să-mi controlez emoțiile, să trec peste frici, îngrijorări sau chiar crize de nervi. Am aflat lucruri despre mine pe care nu le știam deloc sau pe care le uitasem.

Perfecți sau nu, aceasta este întrebarea

Pe final, am să las un articol despre intenții bune puse sub presiune. Într-un alt articol am să scriu și despre dorința mea de a fi perfectă și cum am scăpat de ea 🙂

Rămâne să ne citim 🙂