Scurt (sau lung) gând despre pandemia de coronavirus, la un aproape final de an 2021.
După doi ani de trăit cu virusul, cu coronavirusul mai exact, există oameni care nu cred în existența lui. După doi ani de purtat mască de protecție, după doi ani în care au fost lansate studii pe tema COVID-19, după doi ani în care ba am stat acasă, ba am lucrat de acasă, am uitat puțin să socializăm, ne-am ales cu anxietate generată de pandemie și am văzut atât în România, cât și peste hotare cum crește numărul de morți din cauza acestui virus, există oameni care nu cred în pandemie.
Nu pot fi convinși de nimic. Nici măcar de apropiați sau rude care se îmbolnăvesc din această cauză. Sau poate care, din păcate, mor din această cauză.
Să vă spun experiența mea cu COVID-19 de-a lungul celor doi ani. Derulăm pe repede înapoi în ianuarie 2020, când presa din România vorbea informativ despre ceea ce se numea SARS-CoV-2. În naivitatea mea, credeam că nu ne va atinge, dar eram șocată de ceea ce vedeam că se întâmplă în Wuhan. Dar ne-a atins în scurtă vreme. Credeam la început că este o teorie a conspirației bine pusă la punct. Dar mi-am luat mintea la o discuție și am analizat situația.
Cam cât de mare să fie această teorie a conspirației și această presupusă minciună astfel încât să lovească puternic în atâtea economii, atâția oameni. Cam cât de bun să fie scenariul, cam cât de bună să fie producția și ce buget să ai pentru o astfel de distribuție și logistică. Și care ar fi motivul? Exact. La început nu credeam nici eu că e real, dar odată analizând argumentele și cifrele mi-am dat seama că este real.
Adaptare la nou. La măști, la mănuși, la distanțare socială, la izolare, la toate măsurile. Am lucrat de acasă un an. Am citit nenumărate studii despre COVID-19, am citit despre decese, infectări, simptome… până când a apărut vaccinul. Vaccin pe care ni-l doream cu toții, căci “să se facă ceva” se auzea în mulțime. Și s-a făcut.
Bun. O metodă prin care să combatem virusul. Dar “să se facă ceva” s-a transformat în “vor să ne omoare”. Deci orice s-ar fi făcut, nu era suficient. Aveam virusul de un an, aveam morți, acum aveam vaccin. Nu a fost bun vaccinul și nu este. Pentru că cipuri, pentru că “vor să reducă numărul populației”.
Am așteptat să mă pot vaccina anti-COVID, dar între timp, după un an, m-am infectat cu COVID. Am fost mai întâi contact, apoi caz. Forma bolii a fost una ușoară, dar am rămas cu long COVID. Infectată în februarie, acum este decembrie, iar long COVID încă este cu mine (oboseală, mă concentrez mai greu la unele lucruri, miros și gust de mucegai la carne și ouă). Desigur, unii nu cred că există COVID.
M-am vaccinat cu ambele doze. Voi face și a treia doză. Și a patra dacă este nevoie.
Este decembrie 2021 și la colț e 2022. Decese, îmbolnăviri, cazuri COVID între apropiați, decese între apropiați, vaccinul la îndemână… și totuși unii nu cred nici în COVID, dar nici în vaccin. Dar sunt siguri că pandemia este preparată, vaccinul este apă sau făcut să ne omoare.
Când am ales să mă vaccinez, am făcut-o având în spate informațiile citite, chiar și prospectul vaccinului care este public, nu-l ascunde nimeni. Am avut experiența trăită cu mine și al meu având COVID, dar și încrederea în medicii care sunt pregătiți – eu nu-s pregătită în medicină și știință.
Dar unii oameni nu cred. Nici în COVID, nici în medici, nici în medicină, nici în știință, nici în vaccin. Mă întreb doar cum merg la analize, la radiografie, la tomograf, la ecografie… Până la urmă, și acestea sunt forme ale medicinii care pot fi combătute dacă nu crezi, nu? De ce să-ți spună medicul ce trebuie să faci dacă nu ți-au ieșit bine analizele? De unde știe el? Și totuși, acolo există încredere în medici.
Eu nu vreau să conving pe nimeni de nimic. Doar mă mai trezesc scriind pe Facebook din lene de a deschide blogul. Dar la final mă macină o întrebare: câți ani de pandemie ne mai sunt necesari ca să ne dăm seama că trăim o pandemie de COVID?
Este o întrebare retorică, desigur.
***
Sursa foto: Unsplash / engin akyurt
