De când stau acasă, în work from home, am deschis Google Drive-ul de prea multe ori doar pentru a scrie un articol pentru blogul personal. Am 4 articole care stau obosite, într-o așteptare mută, să fie scrise. Pentru niciunul dintre ele nu am găsit inspirație… chef… energie. Însă constat că de data aceasta mi-ai dat de lucru. Ai făcut tu să fie un subiect. Nu-ți mulțumesc pentru el, dar simt o nevoie acută interioară să te scriu.
Nu am să țin cont de reguli de SEO pentru acest articol. Ar fi ridicol. Nu am să țin cont de nimic pentru el. Am să țin cont de tine, de noi… sau ce am fost noi timp de 12 ani.
Ne-am cunoscut în primii ani de școală. Când, competitivă din fire, eram invidioasă (la o vârstă atât de fragedă) pe ceea ce știai să faci. Desenai, înțelegeai matematica cum eu nu am înțeles-o niciodată.
Era ciudat și nu înțelegeam. Ne-am împrietenit, ne-am certat, am plâns, ne-am tras de păr și haine. Ne-am îmbrățișat și am crescut.
Timp de 12 ani, împreună.
Am mers la același liceu pentru că nu concepeam să ne despărțim. (Stau și mă întreb acum, la 26 de ani, de ce am considerat că e ok să ne despărțim la facultate…)
Liceu, vremuri noi, sentimente noi, oameni noi. Și mă refer și la noi. Eram alți oameni. Mai mari, cu altă perspectivă, cu alte gânduri. Creșteam împreună. Cântam împreună. Temele împreună – dacă nu acasă, în pauze. La magazin, după mâncare împreună. Proiecte de școală împreună. Apoi, ai venit cu chitara. Am deschis gura și mi-ai zis să cânt, să nu mă mai mimozesc, că pot.
Și am cântat împreună. Și ne-am enervat împreună că nu avem sală de repetiții. Că nu avem sunet calumea. Că nu ajung eu la timp. Ba chiar ai hotărât să ne numim trupa după ora la care aveam repetiții (oră la care eu nu ajungeam niciodată pentru că întârziam). Știi ceva amuzant? Nici acum nu ajung la timp la nimic 🙂
Excursii cu stat unul lângă celălalt pe scaun pentru că eram precum guma și talpa de pantof: nu exista ceva fără ca noi doi să nu fim lipiți. Am mâncat împreună din aceeași farfurie, la propriu. Am dormit împreună, am crescut împreună. Și am tot crescut. Și am crescut până ne-am dat seama că vrem să fim artiști… ce vremuri.
Visam să ajungem la UNATC. Aici mi se pare că ne-am prins în vâltoarea tuturor lucrurilor care ne brăzdau viața și ne-am rupt. Aici, în acest moment, tu ai mers la Craiova, iar eu am mers la București. Însă tu ai făcut ceva diferit de mine: ai rămas artist.
Tu nu aveai cum să te faci artist pentru că erai deja. Erai poezie, erai muzică, erai teatru. Erai trăire. O trăire puternică izvorâtă dintr-un suflet complet, dintr-un suflet din care șiroia pasiunea și suflarea. Tu, prin felul tău de a fi, erai viață. Ești, încă. Pentru mine ești până îmi voi da seama că ceea ce se întâmplă este real.
Tu ai continuat să fii artist. Eu am ales să rămân artist în scrisurile mele, dar nu mă pot compara cu chemarea ta. Eu am ales să fac lucruri lumești, așa cum îți plăcea ție să zici.
Ne-am văzut în primul an de master, la primul meu job. Mi-au spus că vor o voce. Ți-am scris instant. Nu știu de ce nu s-a concretizat, dar asta nu contează acum. De atunci și până azi, am mai vorbit puțin prin mesaje.
Și zic puțin nu pentru că nu mi-am dorit să vorbesc cu tine, ci pentru am trecut printr-o perioadă în care nu-mi doream să vorbesc cu nimeni. Nici măcar cu gândurile mele. Dar nu detaliem acum.
Așadar, ultima oară când ne-am văzut față în față a fost acum 4 ani. Ce ai făcut în patru ani? Ai dus chemarea ta mai departe. Să o vadă toată lumea. Să o simtă toți. Ai crescut. De data aceasta ai crescut alături de alți oameni. Am început să creștem separat.
Ce ai făcut în patru ani? Te-ai transformat într-un și mai mare artist. Mi-aș fi dorit să continui să te transformi, să fii din ce în ce mai mare. Din păcate, te-ai oprit aici. Și odată cu tine, ceva în mine s-a oprit.
Te-ai luptat, așa cum ai făcut-o mereu. Te-ai luptat până la capăt. Nu te-ai lăsat. Dar ai obosit. Și ai plecat. Ai plecat pe frig, mi se pare. Ieri nu a fost cea mai bună zi de ieșit. Ai plecat pe vânt și viscol. Ai plecat pe ninsoare. Ne-ai lăsat să știm despre asta cu o poezie. Și ai plecat.
Pentru mine, ieri a fost liniște. De ieri este încă liniște. Știi de când nu am mai simțit această liniște în mintea mea? De multă vreme. Dar nu îmi doream să pot stopa valul de gânduri așa. Nu cu o liniște cu ecou. Nu cu o liniște surdă.
În schimb, am reușit să înțeleg, poate mai devreme decât alții care ajung la această concluzie după mulți ani de viață, că suntem mici. Noi toți suntem mici și nimic nu este promis pentru totdeauna. Așa că ai apăsat un buton în mintea mea. Un buton pe care l-am ignorat de multă vreme. Acela de a trăi cu tot sufletul.
Nu așa voiam să aflu, totuși.
Oricum, îți mulțumesc, Andrei. Pentru 12 ani. Pentru lecții. Pentru că ești. Și te iubesc în continuare. Pentru mine vei fi mereu. Încă nu vreau să cred cu toată ființa că te-ai oprit aici.
P. S. Abia aștept să vorbim după ce trece nebunia asta de acum. Mă rog… eu să vorbesc și tu să asculți. Mergi în pace.